Poetul soarelui si al marii

Odysseas Elytis (2 noiembrie 1911-18 martie 1996), poet grec, nascut in Iraklion (Creta),  considerat ca fiind un exponent major al modernismului romantic in Grecia si in intreaga lume.

In 1979, i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatura, in anul in care Nichita Stanescu fusese si el propus de Academia suedeza, alaturi de Frisch, Senghor şi Borges.

Motivatia juriului Nobel:

“pentru poezia sa, izvorand din fondul traditiei grecesti si punand in lumina, cu puternica senzualitate si o inteligenta lucida, lupta unui om modern pentru libertate si activitate creatoare”

Referinţe critice:

« Gândirea lirică a lui Elytis, îmbibată de romantism, dezvoltă în faţa noastră o metafizică plină de deplin senzualism spiritual. Stâncile, insulele, marea albastră greacă, vânturile, pe de o parte continuă să fie reale, pe de altă parte devin embleme cu sensul pe care l-am da simbolurilor din alchimie. Cu acestea îşi exercită poetul magia şi ţinem să mărturisim că este vorba de o cu totul originală magie greacă. » (…) « Poeziile sale sunt creaţii care invocă spiritul etern al lumii greceşti, acela care de secole a locuit şi continuă să locuiască şi să magnetizeze conştiinţa europeană cu continue referiri la un ideal de perfecţiune  care, ca simplă posibilitate, persistă de altfel până în zilele noastre. »

(Lawrence Durrell)

Clima absentei

I.

Toţi norii spoveditu-s-au pământului:

Locul lor un alean al meu l-a luat.

Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul

Unei mâini fără păreri de rău

M-am strâns într-un nod de durere.

II

Clipa e dusă pe gînduri înserând

Fără amintiri

Cu copacul ei mut

Catre mare

E dusă pe gânduri înserând

Făr-o bătaie de aripi

Cu chipul neclintit

Catre mare

Înserând

Fără dragoste

Cu gura neînduplecată

Către mare…

Iar eu în liniştea ce-am prins-o în năvod.

III.

După amiaza

Si imperiala lui însingurare

Şi tandreţea vânturilor sale

Şi aura sa cutezătoare

Nimic să nu vină Nimic

Să nu plece

Toate frunţile libere

Iar ca sentiment un cristal.

(Traducere de Victor Ivanovici)

Monograma

Motto:

“Cernit voi fi mereu — M-auzi ? — singur, dupa tine, in Paradis !”

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, intr-alta parte, soarta.

O clipa Timpul are sa consimta,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu dupa soare si dupa anii care vin

Fara de noi si-i cint pe cei care-au trecut.

Daca-i aievea.

Vorbite-s timpurile, barcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins si s-au stins pe sub ape,

Acele “crede-ma” si-acele “nu”,

O data-n aer si-nca o data-n cintec,

Cele doua jivine mici, miinile noastre

Tinjind pe-ascuns una pe alta sa se catere,

Glastra cu flori in pragul portilor,

Si tandarii de mare ce soseau dimpreuna

Peste stincile seci, pe dupa pirleazuri,

Anemona care mi-a sezut in palma

Iar movul tremura intreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul cind insereaza pe neatinsurile stincilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins si m-a imbracat lumea…

III.

Astfel vorbesc de tine si de mine

Pentru ca te iubesc si in iubire stiu sa intru

Ca o luna plina de oriincotro

Si pentru micul tau picior in nemasuratele cearceafuri

Sa-mprastii flori de iasomie –

Si sint in putere adormita, sa suflu si sa mi te aduc

Prin sclipitoare treceri si ascunse portice-ale marii

Arbori hipnotizati cu paingi care se-arginteaza.

Au auzit de tine valurile

Cum mingii, cum saruti,

Cum spui in soapta “CE” si “HEI”,

In jurul gitului in rada

Mereu noi doi lumina si cu umbra

Mereu tu steluta si eu mereu intunecata corabie

Mere tu limanul, iar eu in dreapta farul

Si cheiul ud si sclipatul pe visle.

Iar sus, in casa cu circei de vita,

Cu trandafiri in buchet, cu apa care se raceste,

Mereu tu statuia, mereu eu umbra care creste,

Tu jaluzeaua coborita, vintul care-o deschide eu,

Pentru ca te iubesc si te iubesc,

MEREU,

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimba.

Atita noaptea, atita vuietul din vint,

Atita roua din aer, atita tacerea,

Marea jur imprejur imparatita

Odaie a vazduhului cu stelele,

Atita rasuflarea ta nespus de mica

Incit nimica nu mi-a mai ramas

Intre cei patru pereti, tavan, dusumea,

Strigat sa-ti fiu, iar glasul meu sa ma loveasca,

Sa-ti fiu mireasma, iara oamenii sa turbe,

Caci nemaiincercatul si de-aiurea adusul

Nu-l rabda oamenii, si-i inca devreme, m-auzi,

Devreme e inca in lumea aceasta, iubito,

Sa vorbesc de tine si de mine.

IV.

Devreme e inca in lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s imblinzite inca fiarele, m-auzi,

Nici singele-mi varsat, nici ascutitul, m-auzi, cutit,

Precum berbecul care-alearga pe cer salbaticit

Si fringe ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sint eu, m-auzi,

Si te iubesc mereu, m-auzi,

Te tin si te port si te-nvestmint, m-auzi,

Unde ma lasi, unde te duci si cu cine, m-auzi,

Va tineti in potop de mina, uzi,

Enormele liane si lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Sa ne ingroape, iara miile de ani ce vor trece pe urma, m-auzi,

In luminoase roci ne vor preface, ma auzi,

Asupra-le sticleasca nemila, ma auzi,

A oamenilor,

Si-n mii de tandari sa ne azvirle, in ape, una dupa alta, ma auzi,

Amarul meu pietris il prenumar, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserica, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfintilor

Pling lacrima adevarata, m-auzi,

Clopotele croiesc in inaltimi, m-auzi,

Adinca trecatoare sa trec eu

Asteapta ingerii cu psalmi de moarte si cu luminari

Nu ma duc nicaieri, ma auzi,

Amindoi sau niciunul, m-auzi,

Aceasta floare a furtunii si, m-auzi,

A iubirii,

O data pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putinta altfel sa-nfloreasca, ma auzi,

Pe alt pamint, pe alta stea, m-auzi,

Nu mai este tarina, nu mai este vazduhul

De noi atins acelasi, ma auzi,

Si nici un gradinar n-a norocit intr-alte vremi

Dintru atita crivat si dintr-atitea ierni, m-auzi,

Sa scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

In mijlocul marii,

Din singura vointa iubirii, ma auzi,

Ivit-am o insula-ntreaga, m-auzi,

Cu pesteri si stinci submarine si ripi inflorite.

Asculta, asculta,

Cine vorbeste in ape, cine plinge — auzi ?

Cine pe celalalt cauta, cine striga — auzi ?

Eu sint cel care strig, tot eu cel care pling, ma auzi,

Te iubesc, te iubesc, ma auzi…

Alta varianta, dar incompleta:

Cernit voi fi mereu, m-auzi,
Singur, după tine-n Paradis.

Astfel vorbesc de tine şi de mine,
Pentru că te iubesc şi în iubire
Ştiu să intru ca o lună plină, deoriîncontro.

Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri
Să-mprăştii flori de iasomie.
Şi sunt în putere, adormit,
Să suflu şi să mi te duc
Prin sclipitoare treceri
Şi ascunse portice ale mării.

Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.

Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,
În jurul gâtului, în radă,
Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,
Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,
Mereu tu limanul, iar eu în dreapta farul
Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.
Iar sus, în casa cu cercei de viţă,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,
Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,
Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă -
Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,
Atâta roua din cer, atât tăcerea,
Marea jur împrejur împărţită,
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică,
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.

Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,
Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii.

Şi-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de mine şi de tine.
Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.
Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit
Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Şi te iubesc, m-auzi?

Te ţin şi te port şi te-nveşmânt
În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,
Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?
Vă ţineţi în potop de mână, uzi.

Enormele liane şi apele vulcanilor,
Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,
Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,
În sclipitoarele roci ce ne vor preface,
Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor
Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.
Amarul meu pietriş în prenumăr, m-auzi?

Iar timpul…
Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi?
Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii
Odată pentru totdeauna am cules-o.
Nu-i cu putinţă astfel să înfloreasca
Pe alt pământ, pe altă stea,
Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.

Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,
Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni
Să scuture o floare,
Ci numai noi doi, în mijlocul mării,
Din însăşi voinţa iubirii,
Ivit-am o insulă întreagă,
Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,
Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?
Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?
Te iubesc, te iubesc,
M-auzi?

“Gratitude is when memory is stored in the heart and not in the mind.”

Lionel Hampton

Vincent DELAINAUD (fin XIXè) – Bouquet de roses, pivoines et roses trémières sur une table aux coupes de fruits

“Don’t bother just to be better than your contemporaries or predecessors. Try to be better than yourself!”

William Faulkner

Un film documentar extrem de interesant. Apa, acest element aparent banal, este de o uimitoare complexitate si se aseamana cu o fiinta vie: are memorie si reactioneaza la stimulii externi, schimbandu-si structura in functie de natura acestora.

Desi este cam lung (80 min), merita vazut:

Misterele apei

Filed under: Amazing, De actualitate Tagged: amazing, apa, documentar, documentary, future, incotro?, life, mankind, misterele apei, omenire, structura apei, viata, viitor, water, water misteries, water structure ]]> http://perasperaadastrablog.wordpress.com/2010/08/17/1/feed/ 0 ariadnaf water00 water1 water3 http://perasperaadastrablog.wordpress.com/2010/08/15/flori-si-fructe/ http://perasperaadastrablog.wordpress.com/2010/08/15/flori-si-fructe/#comments Sun, 15 Aug 2010 12:57:55 +0000 ariadnaf http://perasperaadastrablog.wordpress.com/?p=1496 ]]> Click to view slideshow.

Frumusetea trandafirului trece ca si cea a macesului, dar lasa in urma sa parfumul valorii.

Sonetul LIV (54)

O, frumusetea-i mai fermecatoare

Cand adevaru-i este nestemata!

Si trandafirul mai frumos ne pare

Cand prin mireasma-i dulce ne imbata.

Macesul are floare si mai vie

Ca trandafirul, dar parfum, deloc;

Ca el e plin de spini si se mladie

Cand vantu-i prinde mugurii in joc.

Dar la maces frumosul e-o parere;

Cand piere la o margine de drum,

Il uita toti. Si trandafirul piere,

Dar lasa-n urma dulcele-i parfum.

Si frumusetea ta va trece, dar

II voi filtra prin vers inaltu-i har.

SONNET 54

O, how much more doth beauty beauteous seem
By that sweet ornament which truth doth give.
The rose looks fair, but fairer we it deem
For that sweet odour which doth in it live.

The canker-blooms have full as deep a dye
As the perfumed tincture of the roses,
Hang on such thorns and play as wantonly
When summer’s breath their masked buds discloses:

But, for their virtue only is their show,
They live unwoo’d and unrespected fade,
Die to themselves. Sweet roses do not so;
Of their sweet deaths are sweetest odours made:

And so of you, beauteous and lovely youth,
When that shall fade, my verse distills your truth.

“Your only limitations are those you set up in your mind, or permit others to set up for you.”

Og Mandino